Arheologia intre adevar si fictiune

Internetul este invadat de articole ce incearca sa atraga atentia prin tot felul de subiecte senzationale. Adeseori subiectele abordate sunt tratate fara nici un pic de discernamant, ascunzandu-se intentionat anumite aspecte ce ar putea indruma cititorul spre dovezi concludente.

Am citit adeseori articole pentru care am tras concluzia ca ori autorul este disperat in a-si atrage atentia a cat mai multor vizitatori creduli ori este el insusi insuficient de matur pentru a putea aborda astfel de subiecte.

Corect ar fi ca toate subiectele sa fie abordate cat mai obiectiv posibil oferind cititorului atat argumentele care sustin anumite ipoteze fanteziste cat si opiniile ce fac apel la ratiune.

Trebuie luat in calcul si faptul ca exista o multime de sarlatani si de farsori care incearca sa capete un anumit profit sau renume mizand pe credulitatea celor multi, insa prin aceste articole practic se antenteaza la perceptia si inteligenta bietilor oameni.

De regula, subiectele senzationale se invart in jurul unor descoperiri controversate pentru care oamenii de stiinta nu au putut oferi expicatii imediate. Am sa dau cateva exemple de descoperiri arheologice mai putin obisnuite:

 

a) In urma sapaturilor efectuate in Mexic, in diverse cimitire, ce datau din perioada culturii mesoamericane, arheologii au scos la iveala osemintele unor indivizi ce aveau craniul deformat prin alungire, iar alte schelete prezentau deformari ale mandibulei, prin mutilare.

 

 

Mutilarile si deformarile sunt un fapt destul de intalnit in culturile pre-hispanice, iar cercetatorii au explicat ca aceste obiceiuri au fost efectuate in trecut in cadrul unor  ritualuri, ori pentru a diferentia un grup social de altul,  precum si pentru a marca trecerea de la copilarie la adolescenta a indivizilor de un anumit rang.

 

 

Pentru a realiza alungirea craniului se proceda la legarea capului copiilor aflati la o varsta frageda, cand oasele erau inca moi.

Iubitorii de senzational au fost insa alimentati cu ideea ca aceste cranii sunt rezultatul impreunarii dintre o femeie umana si un extraterestru.

Alungirea craniilor ramane totusi rezultatul unor ritualuri deosebit de bizare pentru care cercetatorii nu au reusit sa explice originea lor.

 

 

Un sambure de adevar s-ar putea sa existe in ipoteza ca  extraterestrii au sosit in trecutul indepartat, aterizand pe teritoriul actual al Mexicului, iar bastinasii, foarte primitivi la acea vreme, i-au venerat drept zei. Pentru a comemora acest eveniment oamenii au procedat la mutilarea si traumatizarea propriilor copii, precum si la sacrificarea lor. Forma alungita a capului ar putea fi un indiciu despre felul cum aratau respectivii zei coborati din cer comparativ cu fiintele umane, singura diferenta majora parand sa fie forma capului. 

In stiinta trebuie luata in calcul orice ipoteza acolo unde nu se poate gasi o explicatie rationala, insa este gresit sa exacerbezi astfel de idei.

 

b) Craniul Starchild –este cel mai bun exemplu de exploatare pana la paroxism de catre vanatorii de senzational a ideii existentei hibrizilor ce au aparut cu foarte mult timp in urma, ca urmare a incrucisarii raselor umane cu cele extraterestre.

 

 

In anul 1930, intr-o zona arida din Mexic, arheologi au dezgropat un schelet ce a apartinut unei persoane de statura mica insa cu un craniu disproportionat de mare.

Nu se stie cum acest craniu a ajuns in mainile unui impatimit al teoriei omuletilor verzi, care l-a folosit pentru a-l expune si prezenta drept artefact extraterestru in cadrul unor conferinte cu tematica paranormala.

Artefactul a intarit credintele multora in existenta civilizatiilor extraterestre, intrucat avea o forma neobisnuita, respectiv cavitatile creierului erau de doua ori mai mari decat cele ale unui om normal.  

Pentru ca a atras atentia oamenilor de stiinta, artefactul a fost supus unor cercetari laborioase in urma carora s-a stabilit ca acest craniu  a apartinut unui copil ce suferea de hidrocefalie – o boala rara caracterizata prin cresterea in volum a capului ca urmare a presiunii interne, exercitata de acumularea anormala de lichid cefalorahidian.   

 

c) Craniul de cristal (Craniul Destinului sau Craniul Malefic)

In anul 1950 atentia intregii lumi era captata de povestea aventurierului,  scriitorului si arheologului britanic Fredrik A. Mitchell Hedges, ce a pretins ca in anul 1920, in cursul unor sapaturi arheologice, ar fi descoperit in Lubaantum, Belize, intr-un altar maya, un craniu de cristal exceptional de bine lucrat.

 

 

Povestea este foarte controversata intrucat se pare ca lui Fredrik A. Mitchell Hedges ii placea foarte mult sa spuna povesti colorate, care mai de care mai fanteziste si mai senzationale.

Desi a pretins ca a descoperit craniul de cristal in anul 1920, totusi, abia la sfarsitul anilor 1940 a facut publica descoperirea.

Pentru acest artefact Fredrik A. Mitchell Hedges pretindea ca ar proveni dintr-o perioada precolumbiana ori posibil cu mult mai vechi.

Dupa moartea lui Fredrik A. Mitchell Hedges, in posesia craniului de cristal va intra Anna Mitchell-Hedges - fiica adoptiva a acestuia.

In mod foarte ciudat Anna a schimbat povestea tatalui adoptiv declarand ca acest craniu a fost descoperit chiar de catre ea in cursul unor sapaturi din Belize, pe vremea cand era doar o adolescenta. Ea isi va sustine afirmatiile cu hotarare pana in 2007, anul cand va deceda la venerabila varsta de 100 de ani.

Se pare ca dorinta de a iesi din anonimat si de a intra in atentia intregii lumi a fost mai puternica decat aceea de a spune adevarul. Atat Anna cat si tatal ei adoptiv au respins vehement acuzatiile, cum ca ar fi cumparat respectivul craniu la o licitatie ce a avut loc in anul 1943, la Sotheby, cand un craniu de cristal ce a apartinut lui Sydney Burney, cu caracteristici identice, a fost vandut unei persoane anonime.

Ulterior craniul de cristal a fost analizat de diversi specialisti care au dat un verdict sigur, respectiv acela ca artefactul a fost realizat cu o aparatura de slefuit ce exista in secolul XX si nu poate fi produsul unei culturi intr-atat de vechi.

Filmul cu Harison Ford „Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull” (2008) alimenteaza fantezia si asa aprinsa a impatimitilor ideii crearii rasei umane de catre extraterestrii, avand ca tema o imbinare intre povestea craniilor alungite cu cea a craniului de cristal.

 

d) Craniul „Veriga lipsa” – In anul 1912 un anume Charles Dawson, aventurier si colectionar britanic, a pretins ca a gasit in cadrul unor sapaturi efectuate in Piltdown, Anglia, alaturi de arheologul Arthur Keit, un craniu uman cu o mandibula de maimuta.

Pana la acel moment savantii vorbeau de lipsa unei dovezi clare care sa ateste evolutia omului din maimuta. O data ce descoperirea lui Dawson si Arthur Keit a fost prezentata, intreaga lume stiintifica a vuit de entuziasm.

Osemintele respective erau alcatuite dintr-o cutie craniana complet dezvoltata si o mandibula cu particularitati clare de maimuta, iar cele doua piese pareau ca se potrivesc, imbinandu-se astfel trasaturile umane cu cele de maimuta.

Respectivul artefact a fost declarat imediat de catre britanici ca fiind un bun national de valoare inestimabila, fiind pus sub paza strasnica in cel mai sigur seif al Bancii Centrale a Regatului Unit.

Atat Charles Dawson cat si Arthur Keit au primit numeroase distinctii si titluri din partea coroanei regale britanice, bucurandu-se pe tot parcursul vietii lor de atentie, respect si renume.

Britanicii au fost foarte mandrii de descoperirea lor, crezand ca respectivele oseminte au apartinut primului stramos al omului, pe care l-au denumit emblematic si cu emfaza „Omul de Piltdown”.

 

 

Dupa 40 de ani de la descoperire, in anul 1953, un alt om de stiinta, pe nume Kenneth Oakley, a studiat cu atentie osemintele si a ajuns la o concluzie socanta, respectiv aceea ca Charles Dawson si Arthur Keit au jucat la cacialma, prostiind lumea stiintifica britanica timp de mai multe decenii prin fabricarea unui fals grosolan.

Atat cutia craniana cat si mandibula de maimuta, au fost vopsite cu bicromat de potasiu, pentru a parea foarte vechi, insa ambele oseminte au apartinut unui om si unei maimute ce au trait intr-o perioada contemporana.

De asemenea, mandibula de maimuta apartinea unui urangutan, pe care Dawson a modificat-o, eliminand imbinarile si tocind anumiti dinti pentru a se potrivi cu craniul uman.

Descoperirea sarlataniei a venit dupa moartea lui Charles Dawson si a lui Arthur Keit, care au trait inobilati si venerati de catre intreaga societate britanica.

 

As putea sa continui la nesfarsit cu astfel de exemple insa as fi gresit inteles daca s-ar crede ca ceea ce vreau sa arat este ca toate descoperirile de pana acum sunt ori falsuri ori interpretari eronate, facute pentru a exulta credulii si iubitorii de senzational.

Pentru foarte multe dintre descoperiri sau fenomene misterioase oamenii de stiinta nu pot oferi explicatii concrete, intrucat stiinta are si ea limitele ei.

Misterul insa aprinde fantezia si poarta mintea umana spre culmi de nebanuit, ceea ce nu este neaparat un lucru rau.

Este gresit ca un om de stiinta sa respinga vehement anumite supozitii facute pe marginea unor descoperiri, fie ca ele au legatura sau nu cu extraterestrii, pentru ca o minte deschisa ar putea fi singurul instrument capabil sa separe fictiunea de realitate.

Valea mortii din Yakutia

Republica Sakha (Yakutia) cuprinde aproximativ o cincime din teritoriul Rusiei. Cea mai mare parte din teritoriul Yakutiei ocupa nord-centrul Siberiei, iar aproape 40% din Yakutia este cuprinsa in cercul polar.

Capitala Yakutiei, orasul Yakutsk (Iakutk) iese in evidenta pe plan mondial mai mult prin reportajele cu privire la frigul extrem ce strabate aceasta tara, cu temperaturi ce depasesc -45 grade C (in unele zone ale tari temperatura ajunge si la -70 grade C), dar si prin fetele fierbinti ce pot fi admirate in diferite ipostaze provocatoare la o simpla cautare pe Youtube.

Tara are o populatie de aproape un milion de oameni, insa se intinde pe o suprafata enorma, de 3.103.200 km patrati (comparativ Yakutia este cu putin mai mica decat India).
Solul acestei tari este permafrost. Tinuturile intinse si aproape pustii sunt acoperite de tundra. Muschii si lichenii fiind hrana de baza pentru renii ce se gasesc in numar mare pe teritoriul acestei tari
Aici se gasesc importante resurse minerale, fiind inca din  secolul XIX in atentia exploratorilor si cautatorilor de aur si alte metale pretioase.
Valea mortii este o zona aflata in cea mai putin explorata regiune din Yakutia, de-a lungul raului Viliui. Populatia locala, yakutii, refuza sa intre in aceasta zona pe care o evita mergand pe drumuri ocolitoare, la zeci de kilometri distanta. De asemenea sunt reticenti in a vorbi despre Valea Mortii, si cer aventurierilor sa nu patrunda in aceasta zona pe care ei o considera ca fiind o primejdie pentru viata. In constiinta lor este infiripata adanc ideea ca locul este bantuit de forte malefice greu de inteles si explicat.

In 1884 exploratorul si cercetatorul Richard Karl Maak primeste misiunea  de a conduce o expeditie stiintifica in zona bazinului raului Viliui. Aici el descopera mai multe obiecte din metal de forma unor cupole sau cazane uriase. Aceste obiecte erau partial ingropate in permafrost, iar in deschiderea pe care o formau la suprafata putea intra chiar si un ren cu tot cu calaret.
Ulterior au urmat si alte expeditii care au confirmat cele relatate de Richard Karl Maak. Diversi aventurieri si exploratori au descris existenta in zona a mai multor obiecte metalice de forma unor cupole, ce aveau fiecare marimi diferite, de pana la 9 metri diametru si care erau prevazute cu o deschizatura pe mijloc. In jurul acestor obiecte vegetatia crestea in mod ciudat, respectiv existau plante din specii comune mult supradimensionate.
La inceput acestia au crezut ca emisferele sunt din cupru, dar au constatat faptul ca metalul nu prezenta caracterisitici obisnuite, respectiv obiectele erau foarte grele, peretii acestora aveau o grosime de doi centimetri, cu muchiile ascutite, iar orice  incercare de a taia o mostra cat de mica a esuat, metalul fiind extrem de dur si rezistent, nemodificandu-se nici macar sub lovituri puternice de ciocan. Unul din exploratori a caracterizat cazanele ca parand a fi din cupru, intrucat prezentau o culoare asemanatoare, dar mai exista ceva, ca un strat protector, similar cu smirghenul.

De-a lungul timpului localnicii au observat ca aceste cazane incep sa se scufunde incet dar sigur in stratul de permafrost, pana cand dispar iar in urma lor raman urme circulare imprimate in sol, pe care creste o vegetatie neobisnuita.
O mare parte dintre membrii acestor expeditii s-au imbolnavit in mod ciudat, respectiv fie si-au pierdut parul fie le-au aparut pe piele diferite umflaturi de mici dimensiuni de care nu au mai reusit sa scape.
De asemenea, batranii localnici descriu ca cei ce indraznesc sa paseasca in zona sunt loviti  brusc de o afectiune ciudata caracterizata prin vertij, urmat de o stare de lesin si de pierderea aproape completa a puterilor, pana aproape de pierderea cunostintei.
Simptomele descrise sunt asemanatoare cu situatiile ce apar la expunerea unor radiatii puternice. 
Localnicii mai povestesc ca uneori se pot observa mingi de foc tasnind din pamant si indreptandu-se cu repeziciune spre cer. Aceste globuri sunt azvarlite de un fel de dispozitive ce ies din pamant.
In textele sanscrite se vorbeste de o lupta aeriana purtata intre zei, prin care cu ajutorul unui dispozitiv aflat la sol sunt doborate mai multe aparatele de zbor (vimanas) ce au pornit un atac feroce asupra  mai multor asezari de pe pamant. Este oare posibil ca aceste emisfere sa fie parti din navele extraterestre doborate de un sistem de aparare aflat la sol?

Legendele locale Yakute vorbesc de aceste emisfere de metal ca fiind o parte a unui sistem de aparare, lasat in urma dupa o mare batalie ce a avut loc intre fiinte venite din spatiu.
Se crede ca Valea Mortilor este terenul de amplasare subterana al unei instalatii de aparare antiaeriana, care deschide foc atunci cand o amenintare se apropie de pamant, fie ea este vorba de o nava extraterestra sau de vreun meteorit.
In anul 1908 un obiect straniu venit din spatiu a explodat deasupra tinutului Siberian, cu un impact absolut devastator, culcand la pamant portiuni vaste de paduri si dislocand stanci de mari dimensiuni. Pentru ca nu au fost descoperite ramasite ale obiectului venit din spatiu nu exista certitudinea ca acesta chiar a fost un meteorit. Fenomenul poarta denumirea de Tunguska si s-a produs nu foarte departe de Valea Mortilor.

Planeta misterioasa - Marte

Marte este cea de-a patra planetă a sistemului solar (planeta noastra fiind a treia ). Distanţa medie faţă de soare este de 142 milioane mile, distanta de periheliu 128.600.000 mile, distanta de afeliu 160 milioane mile, iar distanţa faţă de pământ variază de la 36 milioane mile (58 milioane km) la peste 250 de milioane de mile (403 milioane km).

Un drum dus până la Marte durează între 6 şi 9 luni. Iar o expediţie cu echipaj uman dus întors ar costa aprox. 282 miliarde de lire sterline, după unele calcule şi planuri făcute de specialiştii NASA. Costul uriaş fiind şi principalul impediment pentru o viitoare expediţie cu echipaj uman.
Marte (planeta roşie)  are o atmosferă alcătuită din aproximativ 95% dioxid de carbon, cu mici cantităţi de azot, argon şi oxigen. Presiunea atmosferica variază de la 0,5% la 1% faţă de cea a Pământului. Temperaturile de suprafaţă sunt în intervalul -30F la 200F.
În cea mai mare parte Marte are nori ce conţin apă îngheţată şi cantităţi de dioxid de carbon îngheţat. Furtuni de praf apar pe Marte. Planeta are două calote polare, formate din straturi subţiri de apă îngheţată şi dioxid de carbon îngheţat. Calotele polare se extind şi se micşorează în funcţie de anotimpurile marţiene.
La suprafaţa planetei se află cratere mari şi zone întinse cu cruste, probabil foarte vechi, precum şi o vale a rifturilor (Vallis Marineris) ce se întinde pe aproximativ 5000 km lăţime şi are aproape 10 km adâncime. Se mai pot observa semne extinse de eroziune provocate de apă, canale şi câmpii ce par să fi fost acoperite de apă. Cu toate acestea nu s-a descoperit existenta lichidului vital pe suprafaţa planetei, însă există suficiente dovezi pentru a formula o ipoteză prin care Marte, cu sute de milioane de ani în urmă, ar fi fost o planetă albastră, acoperită de ape.
Din punct de vedere geologic Marte este mult mai puţin activ decât Pământul. Judecând după eroziunea craterelor, ultimele activităţi au avut loc acum câteva sute de milioane de ani. Unul dintre vulcanii săi, Nix Olympica sau Olympus Mons, este de 500 km în diametru şi de peste 20 km înălţime.
Planeta roşie a fascinat şi continuă să fascineze imaginaţia oamenilor ea fiind cea mai apropiată planetă de Tera şi unde conform noilor dovezi apărute se presupune că ar exista viaţă, fie ea şi doar sub formă de organisme simple.
Încă din secolul al XIX - lea astronomii care observau planeta roşie prin instrumentele de la acea dată au crezut că văd canale artificiale de irigaţii create de fiinţe inteligente.
Este îndoielnic faptul că viaţa ar putea evolua pe Marte, în condiţiile actuale. Se crede insa ca unele organisme simple ar putea sa existe acolo, dacă în trecut viaţa a existat pe Marte, iar în urma unui presupus cataclism planetar să fi supravieţuit prin adaptarea la condiţii mai severe. În anumite părţi ale planetei au fost identificate, în imaginile luate din spaţiu de sondele Viking, posibile zone care să ofere condiţii propice de susţinere a vieţii.  Site-urile alese pentru aterizarea sondelor au fost insa pentru siguranţă şi nu sunt cele mai probabile locuri pentru a căuta viaţă.
În 1997, un meteorit marţian a fost descoperit în Antarctica iar în urma cercetării lui s-a ajuns la concluzia că prezintă posibile dovezi de viaţă marţiană, respectiv organisme simple fosilizate.

Tocmai aceste ipoteze şi presupuneri alimentează imaginaţia pământenilor, neexistând limite în a aborda şi dezvolta la nesfârşit un subiect fie el şi aproape nesemnificativ.
Astfel că în iulie 1976, Viking Orbiter 1 a capturat imagini ale regiunii Cydonia de pe Marte, ca parte a procesului de căutare în vederea descoperirii de potenţiale locuri de debarcare pentru Viking Lander 2. La data de 25 iulie 1976, acesta a fotografiat şi o regiune de-a lungul unei porţiuni abrupte ce separă mai multe cratere. Printre fotografii a fost şi una ce semăna cu  o faţă umană.

Odată publicată această fotografie ziarele din întreaga lume vuiau despre ştirea conform căreia pe Marte se află o sculptură imensă ce reprezintă un chip de om. Şi nu a fost de ajuns. Vânătorii de senzaţional au cercetat mai atent fotografiile capturate în zona unde se afla chipul şi au descoperit că nu departe de această imensă sculptură se aflau şi vreo câteva piramide, formând astfel împreună un oraş antic, vechi de milioane de ani, rămăşiţele unei civilizaţii umane de pe Marte, făcându-se diferite comparaţii între piramidele egiptene sau cele mayaşe şi presupusul oraş antic de pe Marte.
Ulterior, în urma trimiterii de noi sonde cu echipament mult mai performant decât cel aflat pe  Viking, s-au luat imagini amănunţite asupra întregii suprafeţe a planetei Marte. Spre totala dezamăgire a entuziaştilor acea sculptură enormă, reprezentând un chip, nu mai apărea în noile imagini, iar în locul presupusei sculpturi găsindu-se doar o formaţiune simplă de munţi şi văi. Concluzia care s-a tras a fost că acel chip a apărut doar ca efect al căderii umbrei pe formaţiunile stâncoase din acea zonă, fiind doar o iluzie optică.
Cu toate acestea, lămuririle nu au fost de ajuns pentru a cuminţii anumite spirite care au continuă să se agite cu înverşunare atunci când se punea în discuţie subiectul Marte.
Sonda spaţială  Mars Odyssey Orbiter 2001 a făcut şi ea o imagine foarte bună, de asemenea în zona Cydonia, din care s-au înfruptat din plin cu utopii cei mai mulţi dintre foştii păcăliţi. Ea reprezintă tot un fel de sculptură gigant pe care se pot distinge elementele unei feţe umane cum ar fi o faţă cu frunte, nas, ochi, gură, bărbie, gât, urechi, având profilul supradimensionat al unei femei tinere.

Făcându-se asemuiri între planeta Marte şi platoul Marcahuasi (Peru) discuţiile pe seama acestui chip continuă şi în ziua de azi.
Nu de mult, după lansarea softului pentru calculator Google Mars, unul din exploratorii împătimiţi ai acestei aplicaţii s-a prezentat la televiziunile de ştiri afirmând, nici mai mult nici mai puţin, că a găsit dovezile existenţei vieţii extraterestre pe Marte. Dovada fiind o altă presupusă sculptură gigantică, ce reprezenta capul unui bărbat cu gât, din profil stânga, respectiv era imaginea unei persoane uşor supraponderale, fără păr, din care se distingea urechea şi conturul feţei respectiv bărbia, nasul, gura şi ochiul.

Ulterior s-a demonstrat că această „descoperire tulburătoare” nu este de fapt decât un crater, unde imaginea unui chip de bărbat s-a format ca urmare a poziţiei umbrelor şi a luminii rezultând la fel ca şi în cazurile anterioare o iluzie optică.
La o simplă căutare pe internet putem descoperi o multitudine de astfel de „monumente megalictice” de proporţii colosale. Aşadar am putea vorbi la nesfârşit de un „turn al diavolului pe Marte”, de un „chip demonic”, de tuneluri artificiale pe suprafaţa planetei, de domuri sau biostaţii construite în interiorul unor cratere, de cilindri de culoare albă, de inimi construite din gheaţă, etc. Se pot găsii însă şi ciudăţenii de dimensiuni mai puţin impresionante in ce priveşte mărimea cum ar fi o imagine luată de un „rover” cu o presupusă monedă cu chipul unei femei, sau de sculpturi de dimensiuni mai mici reprezentând oameni sau animale.
Până una alta se tot discută despre posibilitatea unor expediţii cu echipaj uman către planeta roşie, subiectul fiind abordat atât de către ruşi cât şi de către americani, principalul impediment fiind costul mult prea mare.

În prezent se iau în calcul tot felul de variante iar una dintre acestea este de a trimite echipaj uman alcătuit din astronauţi cu vârsta de 60 de ani care să nu se mai întoarcă prea curând pe pământ şi care vor pune bazele unei colonii pe planeta roşie, urmând ca în decursul timpului să fie expediate provizii şi alţi colonişti. Savantii şi-au motivat ideea prin aceea că un transport dus – întors ar costa şi ar dura mult prea mult iar un echipaj tânăr ar avea scăzută speranţa de viaţă, datorită duratei mult prea mari de timp necesare călătoriei şi, de asemenea, glandele lor reproducătoare ar  avea de suferit, ca urmare a radiaţiilor. În sprijinul acestei idei vine o alta prin care coloniştii, în timpul şederii lor pe Marte, vor fabrica din resursele existente pe planetă combustibilul necesar întoarcerii acasă reducându-se astfel cu mult cheltuielile necesare transportului.
Până la punerea în practică a acestor planuri indraznete prezenţa omului pe Marte va rămâne şi ea doar o utopie.

Arhivele extraterestrilor, part.2 - discurile Dropa

Povestea discurilor de piatra Dropa este foarte controversata. Chiar si in prezent, dupa mai bine de 57 de ani, sunt aduse argumente in favoarea sau in defavoarea acestei istorisiri.
Totul a inceput in anul 1955 cand in presa vest germana circula un articol din care rezulta descoperirea in Tibet a unor morminte si pietre ciudate. De la acea data povestea a suferit numeroase adaugiri si denaturari fiind preluata si readaptata de diversi autori ale caror intentii ar putea fi puse acum cu usurinta la indoiala.
In anul 1934 o echipa de cercetatori antropologi chinezi au efectuat  o expeditie in Tibet intr- o regiune numita Baian Kara-Ula, pe teritoriul triburilor Drupa si Ham.

Motivul expeditiei fiind cercetarea particularitatilor neobisnuite pe care le prezentau membrii acestor triburi, respectiv acestia erau de statura foarte mica, cu pielea de culoare galbena si capul anormal de mare. In aceasta zona cercetatorii au descoperit cavitati sapate in munte inautru carora se aflau randuite mai multe morminte din piatra.
Ceea ce a atras atentia oamenilor de stiinta au fost cateva deschizaturi executate in peretii grotelor ale caror suprafete se prezentau extrem de fine si de precise, ca si cum roca ar fi fost taiata si prelucrata cu un instrument modern asemanator laserului.
De asemenea pe peretii cavernelor  au fost descoperite desene rupestre ce reprezentau soarele, luna si stelele precum si cateva obiecte zburatoare ciudate ce pareau ca se indreapta in deriva spre munti.

Uimirea cercetatorilor a fost si mai mare atunci cand au deschis unul dintre morminte si au constatat ca inauntru se afla ramasitele unei fiinte umanoide, ce depasea cu putin 1 metru, iar capul acestei creaturi era disproportionat de mare. Unul din cercetatori a emis imediat ipoteza ca ceea ce se gasea in mormant era de fapt scheletul unei gorile de munte, dar in nici o cultura antica tribala de pe teritoriul Chinei sau al Tibetului gorilele de munte nu au fost intr-atat de venerate incat sa li se pregateasca cu atat de multa truda morminte sapate in piatra.
In cursul sapaturilor care au urmat au fost descoperite nu mai putin de 716 discuri prelucrate dintr-o piatra foarte dura, bogat metalizata.

Discurile aveau o forma rotunda si erau prevazute cu un orificiu sau o cavitate in mijloc, semanand intr-o anumita masura cu discurile de patefon.

Aduse la Pekin un anume profesor chinez Tsum Um Nui alaturi de o echipa formata din cativa specialisti au cercetat in mod amanuntit obiectele circulare descoperite. Ei au constatat cu ajutorul unei lupe puternice faptul ca acestea erau gravate cu o serie de semne ce parea sa fie un soi de scriere nemaiintalnita pana atunci. Scrierile erau dispuse pe disc in santuri ce descriau o forma spiralata. Santurile porneau de la orificiul central al discului si se indreptau spre marginea acestuia.
Vreme de douazeci de ani profesorul  Tsum Um Nuia alaturi de echipa sa au depus eforturi impresionante pentru a descifra scrierea ciudata de pe discuri.

Scrierile au dezvaluit o istorie foarte intriganta pentru cei mai multi cercetatori. Intratat de intriganta incat  Academia de Preisto­rie din Pekin a ezitat sa-si dea acordul pentru publicarea rezultatelor obtinute de catre profesorul chinez.
Si aceasta pentru ca scrierile faceau referire la o rasa de extraterestrii, numita Dropa, care in urma cu aproximativ 12000 de ani in urma au aterizat in muntii Tibetului, sosind in vehicule spatiale.
Unul din texte suna cam asa: „Dropa au coborît din nori în navele lor aeriene. Şi de zece ori, pînă la răsăritul soarelui, bărbaţii, femeile şi copii s-au ascuns în peşteri. Pînă la sfîrşit, ei au înţeles semnele şi au înţeles că de această dată Dropa veniseră cu intenţii paşnice...“
Iar alte texte faceau referire la tribul Ham ce deplangea soarta acestor straini care, dupa ce s-au prabusit si au fost macelariti partial, nu au mai avut suficiente resurse, pentru a-si repara aparatele de zbor si a se intoarce acasa.
Intrigati de descoperirea chinejilor oamenii de stiinta rusi au solicitat omologilor lor sa le fie expediate la Moscova cateva discuri in vederea cercetarii.
Odata ajunse in capitala rusa cercetatorii rusi au procedat la examinarea compozitiei materialului din care erau confectionate discurile. In urma studiilor au stabilit cu certitudine ca discurile contineau cantitati insemnate de cobalt, precum si un alt metal necunoscut pana atunci.
Cercetarile rusilor nu s-au oprit aici, ei au supus discurile la diferite teste in urma carora s-a descoperit un fel de vibratie de un anumit ritm pe care obiectele antice il emiteau, ca si cum ar fi continut o serie de informatii; similar cu discurile de memorie magnetica sub forma de hard disk drive, din oricare PC. Rusii au concluzionat ca pietrele au constituit candva o parte din componentele unui sistem electric.
Se spune despre Tsum Um Nui ca intr-atat de mult a fost ridiculizat de comunitatea stiintifica de atunci incat s-a autoexilat in Japonia, unde a trait in anonimat pana la moarte.
Insa si alti autori au facut referire la lucrarea sa, cum ar fi profesorul Vyatcheslav Saizev, din cadrul Institutului de Literatura al Academiei de Stiinte a URSS, in articolele sale aparute in anul 1967 in revista „Sputnik” si „Nauka i Religiia”, precum si scriitorul David Gamon, in cartea sa „Sungods in Exil” din 1978, caruia i se atribuie si cea mai mare parte din denaturarea acestei istorisiri.  David Gamon fiind un simplu speculant ce a fost atras la acea data  de succesul cartii „Carele Domnului” a lui Erich von Daniken, din 1968. Ulterior Gamon a recunoscut ca a contopit o intamplare reala, culeasa din revistele de stiinta sovietice, cu unele scrieri SF din care s-a inspirat.
Pentru a separa adevarul de fictiune trebuie sa ascultam si de contra-argumente, cum ar fi:
- Membrii triburilor Dropa si Ham nu au fost niciodata neobisnuiti fata de majoritatea populatiei tibetane, asa cum ar fi fost descrisi in unele scrieri, mici de statura si cu o forma a capului anormal de mare. Dimpotriva atat Dropa cat si Ham au furnizat armatei tibetane soldati foarte vigurosi si voinici, intrucat ocupatia lor principala este de pastori.
- Nu exista inregistrat nicaieri in China un fost profesor pe numele de  Tsum Um Nui. De altfel nici macar numele nu este unul chinezesc ci pare mai degraba un nume japonez adaptat la pronuntia si scrierea chineza.
- Discurile Dropa par sa fi disparut complet. Ele ar fi trebuit sa se regaseasca in muzeele din China, insa in prezent nicaieri in lume nu au fost descoperite aceste dovezi. Tot ceea ce se stie despre discuri sunt anumite fotografii facute de diverse persoane, precum si din descrierile autorilor care au abordat acest subiect.  Insa in timp ce discurile sunt descrise ca obiecte avand un diametru aproximativ de 30 de cm, in fotografii aceste discuri par a fi cu mult mai mari. Mai mult decat atat in nici o fotografie nu se pot vedea santurile spiralate formate de scrierea misterioasa.
- Este greu de crezut ca un profesor, fie el si exceptional, ar fi reusit sa traduca un text scris intr-o limba cu totul necunoscuta, intrucat majoritatea scrierilor ce au putut fi descifrate s-au raportat la dialectul anumitor popoare, acestea pastrandu-se in anumite forme familiare (cum ar fi scrierile sumeriene, sau hieroglifele egiptene).
Chiar si cu aceste contra-argumente sunt destule persoane ce nu renunta la ideea existentei discurilor Dropa, sustinand o teorie a conspiratiei prin care atat Rusia cat si China incearca in prezent stergerea oricaror dovezi cu privire la cercetarile efectuate pana in prezent, intrucat informatiile continute de catre aceste artefacte le pot aduce un imens avantaj tehnologic in fata unor puteri rivale cum ar fi S.U.A. Pana una alta subiectul Dropa s-a transformat intr-un fel de Roswell asiatic.